Respectul meu, Florea Cristian !

Nu știu dacă persoana despre care este vorba în prezentul articol va citi aceste rînduri. Mi-ar plăcea să fie așa. Indiferent, însă, dacă o va face sau nu, gestul lui de a-mi oferii, de a renunța la un anumit lucru (nu contează care este acel lucru sau valoarea lui, nu vreau să stric acest moment deosebit cu amănunte mai puțin importante) pentru a se deplasa la locul meu de muncă și a mi-l oferii gratuit, fără nici o pretenție, merită să-l amintesc aici, public !

Cîți dintre noi mai suntem capabili, în mizeria materială și morală de care ne lovim la tot pasul, să mai facem gesturi frumoase, altruiste, fără să cerem nimic în schimb ? Sincer, nici eu nu cred că aș fi avut tăria sau disponibilitatea de a oferii unui coleg de serviciu un obiect pentru care mulți dintre noi am fi pretins bani sau l-am fi aruncat sub pretextul că este învechit fizic sau uzat moral.

Despre Florea Cristian, șef de depozit la firma în care îmi desfășor activitatea, s-au spus nu o dată lucruri mai puțin măgulitoare, mai puțin onorante. Dar, cum NIMENI nu este perfect, cum NIMENI nu posedă numai calități sau atitudini pozitive sau din contră, numai părți întunecate, dezonorante ale caracterului și felului de a fi, Cristian (Cristi, cum îi spunem noi, colegii) a dezvăluit astăzi latura frumoasă, luminoasă, pozitivă, a caracterului său, a OMULUI Florea Cristian,  fapt pentru care și pe această cale, îi mulțumesc !

Stă în puterea fiecăruia dintre noi să facem lucruri  frumoase, omenești, care să aducă zîmbete și gesturi de mulțumire și recunoștință din partea celor care ne înconjoară. Una dintre condiții este aceea de a avea tăria să fim mai puțin egoiști sau egocentrici !

Ori suntem mîrlani, ori nu mai suntem.

Cu puțin timp în urmă, avînd cu mine cele de trebuință spre a-mi pomeni părinții și alte rude trecute la cele veșnice, am purces către biserică și cimitir. În tramvaiul 41 m-am așezat pe scaun undeva în dreptul celui de-al doilea burduf. La un moment dat aud voci foarte tari, stridente,  răzbătînd din spatele tramvaiului. "Salut Ioane"  "Salut Grigore" "Ce faci mă, panaramă ?" "Bine, mă, am fost în Obor să-mi iau ciocatele alea de care ți-am zis și-am scos un preț bun pe ele, moșule".....ș.a.m.d.

 Mă întorc, curios să văd cine are gura așa mare, de parcă ar vorbi cu surzii. Un individ cît un dulap,  sau mai bine zis cît un bivol, cu burtoiul revărsat peste curea, cu ceafa mare, încrețită de două-trei rînduri de osînză, vorbea, dar ce spun eu, trîmbița la telefonul pus pe speaker cu o altă panaramă, pardon, cu un alt individ. Stau acum și mă întreb : De ce trebuia acel telefon pus pe speaker în condițiile în care se efectua o convorbire privată ? De ce a trebuit să fim agresați  fonic noi, ceilalți călători din  mijlocul de transport în comun, deși, în mod normal, o convorbire telefonică se efectuează pe un ton  cît mai decent, cît mai discret, fără să fie vorba de a ascunde ceva, cuiva ?

 "Țară frumoasă, păcat că-i locuită", este caracterizarea apărută în ultimii ani la adresa calității umane a multora din cei ce populează aceste meleaguri. Aferim !
P.S Am omis să vă spun că "eroul" acestei însemnări și cele două persoane care îl însoțeau scuipau de zor pe găurile gurilor, la fel de zgomotos, coji de bomboane agricole.....

Uraaa, am devenit Omul Invizibil !

Știați, dragi prieteni, că am reușit să devin clona celebrului personaj al lui Herbert George Wells, Omul Invizibil ? Ei bine, aflați acum. Păi, mă dusei, vorba olteanului, la un magazin mixt să-mi cumpăr două batoane de ciocolată pe care le ochisem în galantar ieri. Booon ! Eram primul client în acel moment, vînzătoarea îl servea pe clientul precedent cu o sticlă de suc de la dulapul frigorific, deci practic urmam eu să fiu servit. Deodată, din stînga, dinspre intrare, apare o bătrînică ce se așează ÎN FAȚA MEA fără să spună absolut nimic, fără să mă întrebe dacă sunt client sau doar privesc, fără să spună dacă are vreo problemă de sănătate care să o determine să o ia înaintea celui aflat pentru cumpărărături ÎN FAȚA dumneaei, adică eu ! De fel sunt un om echilibrat și rațional, evit situațiile tensionate cu calm și, mai ales, îmi place să-i respect pe cei ajunși la vîrsta senectuții, acest lucru făcîndu-mă ca și în situația pe care v-o relatez să o privesc pe bătrînică cu condescendență și să o las, fără a reacționa verbal în vreun fel, să fie servită în fața mea. Vă asigur că bătrînica era sănătoasă psihic, putea să vorbească (dacă a cerut o pâine vînzătoarei, e clar) !.....Copiii și tinerii trebuiesc învățați și sfătuiți să-i respecte pe cei în vîrstă, în toate împrejurările. Ce te faci însă cu bătrînii / bătrînele nesimțiți / nesimțite ce oferă contraexemple de lipsă de respect față de ceilalți semeni, indiferent de vîrstă ? Ceea ce v-am spus este doar un exemplu în acest sens, fiecare dintre voi sunt convins că s-a confruntat, la rându-i, cu așa ceva. Așa ceva ! ? ! ?

Putem afla cu ce vedete semănăm la fizionomie.

http://www.myheritage.com/collage

4 Martie 1977

4 Martie 1977, ora 21.22. Aveam 14 ani și vreo trei luni....Mă întorsesem de circa o oră de la niște colegi de școală și mă uitam împreună cu părinții la filmul bulgăresc "Dulce și Amar" (un titlu parcă prevestitor al alternanței de situații ce avea să urmeze)....Deodată, au început mișcările pămîntului, pe orizontală și pe verticală, lustrele au început un dans nebunesc, mobilele scărțîiau pe luciul linoleumului....Instinctiv, mama a încercat să mă acopere cu trupul ei (eu între timp ațipind pentru cîteva momente) pentru a mă proteja (sigur, acum, după atîția ani mă pot întreba dacă atitudinea mamei mi-ar fi putut salva viața în eventualitatea prăbușirii imobilului, dar gestul ei a fost unul profund MATERN, profund uman), și îi voi fi recunoscător pentru asta cîte zile voi mai trăi ! Tata căuta să ne îmbărbăteze pentru a nu intra în panică.....Nici nu vreau să mă gîndesc ce consecințe ar avea astăzi un cutremur de aceiaș magnitudine (7,2 pe scara Richter) sau ceva mai mare decît cel pe care tocmai l-am evocat, avînd în vedere nepăsarea autorităților în ceea ce privește consolidarea imobilelor.....S-auzim, totuși, de bine !