Maturizarea noastră ca indivizi nu aduce întotdeauna după sine o schimbare esențială, fundamentală, în bine, mai ales atunci când datorită unor conjuncturi favorabile ale sorții ajungem să controlăm destinele altor semeni, când dispunem de salarii mari sau foarte mari, când avem mașină la scară și menajeră/bonă angajată/e pentru ca noi să ne trăim din plin și fără prea mari griji viața, când ne uităm cel mai adesea prietenii și persoanele dragi pentru a ne izola într-un egoism răutăcios, când uităm că am plecat de la periferia orașelor, de la mahalale și am ajuns să avem case de vacanțe în cine știe ce loc exotic, când uităm că acolo, la mahala, am avut mulți prieteni adevărați cărora le-am întors cu ușurință spatele găsind ulterior "prieteni" cu care nu avem de împărțit decât "mirosul", adesea înșelător, al banilor ce au pus stăpânire pe mințile, pe caracterele și pe sufletele celor mai mulți dintre noi ! Dacă uităm de unde am plecat, avem șanse mari să rămânem singuri în mijlocul oamenilor ce ne înconjoară !
Nu fără legătură întrucâtva cu cele scrise îmi reamintesc aici de versurile lui Adrian Păunescu, Andrei Păunescu punându-le cu mult talent pe muzică :
La margini te chem,
Să fugim undeva,
Că şi sufletul meu
E o mahala.
Să mergem într-o seară departe-n mahalale
Şi noaptea să ne lege cu negurile ei,
Şă-ţi dau îmbrăţişarea, mai vrei sau nu mai vrei,
Şi eu să cad în focul îmbrăţişării tale.
Ai vrea să fie iarnă, ai vrea să fie toamnă,
Ai vrea ca liliacul să înflorească brusc,
Să-ţi fiu arheologul, tu – vasul meu etrusc,
Ai vrea să fie o vreme ce nu ştii ce înseamnă.
Dar hai în mahalale ţinându-ne de mână,
Pe străzi cu becuri stranii de-un galben-violet,
Când picură cişmele, pe lângă un bufet
Cu firma povârnită şi preţuri la-ndemână.
Paralelipipedic trăim în nopţi egale,
Iubirea noastră moare într-un oraş cubist,
S-o inventăm întreagă, cât eşti, cât mai exist,
Îmbracă-te aiurea şi hai în mahalale.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire